Dumnezeu e ateu

Dumnezeu este un bătrânel simpatic, un moşulică funky ce radiază fericire. Peste tot pe unde trece lumea îl urmează pentru că răspândeşte bine şi frumuseţe. Frumseţe pură, inocentă, lipsită de orice urmă de vulgar sau kitsch. Dumnezeu nu are o religie. Nu ar concepe aşa ceva, e mult prea fericit şi prea înţelept pentru a crea reguli. Ar fi împotriva firii lui să creeze reguli pentru a fi iubit. Nu cere contrapartidă pentru ce oferă. Nu poţi să-l iubeşti pe Dumnezeu pentru că nu eşti făcut din aceeaşi materie ca el, nu eşti din aceeaşi natura. Nu ar cere dragoste pentru că nu are nevoie de ea. Nu are nevoie de nimic pentru că el face totul. Face din plăcere, face din bucuria de a face. Face pentru a fi mai bine peste tot, fără a cere ceva în schimb. E un moşuleţ jucăuş dar prost înţeles. Puţin ciudat dar foarte vesel. Lumea noastră a fost creată din fericire, din atracţia creaturilor faţă de estetic. Pământul era un loc gri, lipsit de culori. Un loc palid.
Dumnezeu stătea pe o bancă. Îşi trăgea răsuflarea după multă muncă şi după voiajul până la noi. Îşi aştepta materialul pentru a picta noua lume. Odată ce particula primordială cu vopsea a atins suprafaţa lichidă a planetei, viaţa plină de sens a început să se propage precum un val. Dumnezeu a creat evoluţia lui Darwin. Creaturile protozoare din apă au evoluat din plăcerea de a-l urma pe Dumnezeu. Atunci când el s-a ridicat de pe bancă şi a început să conducă valul de culoare peste gri-ul pământesc, creaturile l-au urmat. Au evoluat de la stadiul de celule disparate până la ceea ce sunt acum din dorinţa de a vedea tot ce a creat. Au avansat, le-au apărut înotătoare, picioare şi mâini din dorinţa de a-l urma. Cutreieră Terra în urma lui pentru a vedea valul de culoare, de frumuseţe ce însufleţeşte griul. Dumnezeu merge, râde, cântă, umple pădurile cu copaci verzi, portocalii, albaştri. Face totul să pară viu, propagă viaţă. Pluteşte printre păduri, peste munţi, cântând. Conduce valul de frumuseţe în timp ce animalele evoluează în funcţie de teren, doar pentru a ţine pasul, pentru a reuşi să vadă transformarea lumii pale în lumea în care viaţa are sens. Creaturile de pe pământ, făpturile vii sunt adevăraţii apostoli. Dumnezeu este un vulcan. O lavă vie aflată în continuă mişcare. Sursă neterminată de energie. Un hoinar vesel şi neobosit ce are ca singură plăcere, transformarea în frumos. Verifică atent ca valul de culoare să acopere uniform creaţia sa. Dansează cu animalele, ca o ultimă sărbătoare. Când valul a acoperit tot şi munca lui s-a încheiat sărbătoreşte împreună cu vietăţile, o petrece de casă nouă… pentru noi. Şi pleacă. Urcă pe scara lui spiralată spre o altă planetă. Următorul loc monoton ce trebuie colorat. Dar nu înainte de a arunca o ultimă privire asupra Pământului, o ultimă ocheadă pentru a se asigura că totul e aşa cum trebuie. Pluteşte prin scara lui spiralată, printre copaci nemontaţi, păduri, munţi… lucruri ce au fost în surplus pentru planeta noastră dar care poate vor fi utile la următoarea oprire. S-a aşezat pe bancă. Aşteaptă acuarelele pentru noua lume.
Nu suntem singuri, nu suntem unici, suntem doar o lume în care de la prea multă ploaie am rămas în culori pale. Nu suntem încă gri, dar nici prea coloraţi.