Nu speriaţi struţii pe ciment !!!

Mi-am comandat un hamburger şi french fries. Ce fel de restaurant pune asa ceva în meniu ? Cine hotărăşte ? Ar putea fi Hans cel blond ! Chelnerul pe care-l suspectez că nu înţelege o boabă de engleză dar care dă aprobator din cap - pentru că “Hamburger and french fries” înseamnă acelaşi lucru şi la asiatici şi la africani şi la americani… peste tot. Onomatopeele guturale ce aduc vag a „thank you” şi „there you go” (de fapt „techia” şi “derigo”) mă zgârie pe timpane. Ciocănelul bate în scăriţa care se dă violent cu capul de timpanul care enervat la culmi ia în şuturi nicovala.
Mănânc hamburgerul incapabil de a hotărî dacă e bun sau nu. Constatat că am pierdut orice urmă de gust. Aşa ar fi dacă ai putea toca nimicul cu dinţii. Şi totuşi mestec ceva. Ceva ce papilele mele gustative nu pot percepe. E doar o pastă a cărei singură proprietate, vag perceptibilă, e textura. Un melanj moale, un semi-lichid pufos, plăcut.
Privesc în jos spre mine pentru a verifica dacă sunt ok. Dar nu sunt. Am devenit alb-negru. Mi-am pierdut culoarea. Sunt o mâzgălitură aruncată din creion pe o coală orbitor de albă. O mână gri de care atârnă o manşetă de cămaşă cu nasture pătrat ţine ceva în mână. Un creion tocit care sfâşie tot ce atinge lăsând în urmă doar firmituri negre de grafit. Scrijeleşte în surdină. Atinge adânc dar fără a produce zgomot. E mâna care mă desenează, mă repară, e mâna care îmi dă o formă pentru ca să nu dispar. Am pierdut gustul şi culoarea, iar ea încearcă disperată să-mi păstreze o formă. M-am redus la câteva linii naive, un contur prost închis ce ar trebui să mă conţină. Mi-e teamă să nu mă scurg print întreruperile desenului. Aş vrea să mă pot agăţa de marginile mai abrupte, dar nu pot pentru că am devenit pasta moale pe care încercam să o ingerez. Vreau să fac valuri care să se prindă precum laso-urile de semnele mai strâmbe. Nu cred că pot menţine valurile chiar dacă le-aş putea crea. Mi-e şi silă să mă străduiesc, prefer să mă scurg decât să forţez inutil.
Mâna gri mă tulbură. E undeva înăuntru, încercând să mă agite. Materia din care sunt făcut mă doare tot mai tare sub înţepăturile ei. Sunt prea moale pentru a contracara.
- Ce-ai păţit Mihăiţă… ţi-e rău? Zâmbeşte scoţând degetul-beţigaş din coastele mele.
- Nu. Mă gândeam la diverse.
- E bună burgerul ?
- Merge
(iar am fost dat cu capul de realitate)